Astazi vom vorbi despre o scurtă istorie a tehnologiei OLED.

În 2012, când LG a prezentat lumii primul televizor OLED, lumea a rămas cu gura căscată la perfecțiunea culorilor și a negrului intens, însă puțini știu istoria foarte interesantă a acestor display-uri și care sunt avantajele și dezavantajele (da, au și dezavantaje) unor astfel de panouri.

Și să ne întoarcem puțin în timp. În 1950 André Bernanose, un chimist francez, studia chemoluminiscența (emisii luminoase ca rezultat a unor reacții chimie) pe materiale organice. Într-o zi a propus colegilor săi sa testeze un mecanism de excitare a moleculor din anumiți coloranți cu ajutorul electronilor. În această idee a aplicat voltaje oarecare pe materiale deja cunoscute ca fiind fluorescente, ce erau dizolvate într-un folie subțire de celuloză sau celofan. Rezultatul a fost unul neașteptat, profesorul și colegii săi observând activarea și creșterea în intensitate a luminii în funcție de voltaj. Iată astfel cum dintr-un o idee ce a dus la un joc care s-a transformat în experiment fizico-chimic, s-au făcut primii pași spre “următorul nivel” în ceea ce privește calitatea ecranelor.

Primele idei însă legate de scopul folosirii acestei tehnologii, nu au avut însă nici în clin și nici în mânecă cu redarea imaginilor.

Însă ca o poveste demnă de un film, cea mai mai ironie este că primul dispozitiv practic OLED a fost construit în 1987 de 2 chimiști ce lucrau la Eastman Kodak, faimoasa companie ce producea peliculă cinematografică (încă o mai face, dar cu mari eforturi) și care a dat faliment datorită neadaptării în piață, insistând să se ocupe doar de producția peliculelor pentru film și camere foto, asta deși făceau cercetare în multiple domenii, fiind pionieri inclusiv în cercetarea tehnologiei de senzori digitali în camerele foto.

De atunci, această punere în practică a tehnologiei, a atras curiozitatea multor fizicieni, chimiști și cercetători în domeniul luminiscenței, iar într-o scurtă perioadă de timp lumea a înțeles importanța și potențialul inovator al acestei tehnologii iar în 1997 Pioneer începe producția în masă de ecrane OLED.

Lucrurile se mșcă acum și mai repede, iar până în 2004 Samsung devine cel mai mare producător de panouri OLED din lume, având producția a peste 40% din numărul ecranelor produse în lume.

La numai un an după, compania coreană anunță cel mai mare display OLED creat până atunci (de doar 53cm) cu o rezoluție fantastică pentru avea vreme, 6.22 milioane de pixeli.

3 ani mai târziu, în 2008, Samsung revine cu un display și mai mare, însă tot mic pentru standardele de azi, de 78 cm și cu o grosime incredibilă, de 4.3mm. Și tot în 2008 la câteva luni mai târziu, compania șochează din nou, prezentând un display OLED de doar 0.005mm ce putea fi curbat și îndoit. Tot în aceași lună, de parcă nu mai aveau răbdare, prezintă lumii un televizor de 100 cm cu rezoluție FULL HD , contrast de 1.000.000:1 și o 107% eficiență în NTSC (standardul de reproducere a imaginii în acea perioadă).

Ce este și mai interesant și foarte puțin cunoscut este că o sumedenie de dispozitive de pe piață au început în perioada respectivă sa folosească ecrane OLED. De la playere digitale, camere digitale până la telefoane, și display-uri de mașină, toate foloseau display-uri OLED.

Și uite câteva exemple care o să te suprindă cu siguranță,

Nokia N85, Sony Walkman X Series, Sony CLIÉ PEG-VZ90 (primul PDA cu ecran OLED) majoritatea telefoanelor color produse de Motorola și Samsung.

OLED este adesea folosit  și în industrii ca  cea a iluminării interioare, a producției de automobile, BMW plănuind să incorporeze OLED-uri în stopuri, indicatoare de semnalizare și interior.

Însă punctul critic, în care OLED-ul a atras atenția publicului a fost în decembrie 2011 când LG a prezentat cel mai mare televizor OLED întâlnit până atunci, modelul 55EM9600 cu o diagonală de 139 cm, ce șoca spectatorii și presa aflată la CES cu imaginea aproape de perfecțiune a modelului, iar 3 luni mai târziu televizorul se găsea deja în magazinele din Australia.

Sigur că lucrurile nu au fost întotdeauna bune, iar critici au apărut la adresa acestei tehnologii, multe dintre ele pe bună dreptate.

Cea mai mare problemă ridicată de cercetători a fost perioada de viață destul de mică a diodelor, undeva la 1.000 ore, care începeau să își piardă din intensitatea culorii după acest număr, o valoare mult sub cele 25-40.000 ore raportate de ecranele LCD.

Problema nu i-a descumpănit însă pe cercetători, ci i-a ambiționat să găsească materiale organice cu o durată de viață mult mai bună sau să schimbe modul prin care acestea sunt electrificate. Făcându-se eforturi în ambele sfere, un ecran OLED a fost prezentat în 2007 ce putea să susțină o luminiscență constantă de peste 198.000 ore pentru diodele verzi și 62.000 ore pentru cele albastre.

Astăzi însă, mulțumită insistențelor cercetătorilor (în special a celor de la LG) televizoarele OLED au o durată de viață la o eficiență de 100% a diodelor, de peste 100.000 ore (inclusiv a diodelor albastre), ceea ce ar însemna că la o utilizare de 8 ore pe zi, ecranul va funcționa fără probleme pentru 17 ani.

 

O altă problemă la care cercetătorii încearcă sa găsească o soluție este consumul de energie. Deși ecranele oled consumă 40% din cât consumă un ecran LCD atunci când afișază o imagine neagră, OLED-ul poate depăși cu de 3 ori mai mult consumul maxim al unui ecran LCD atunci când afișează culoarea albă.

 

 

Comentezi?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.